cand m-am trezit....?!

Cand m-am trezit eram in mijlocul nebuniei unei vieti, viata mea, dar care Eu? Imi simteam durerea puternica din inima, ce abia ma lasa sa-mi respir viata, viata traita atat de mult din alte puncte ce nu erau "Eu". Am incercat sa iau o gura mai mare de aer, insa nu voia sa intre in mine, ci statea la mijloc de drum, asa cum face omul din mine acum, refuzand sa stie ce i se intampla. Dar Eu stiu! Si da!... omul din mine nu se simte prea grozav....Nu mai puteam sa stau intr-un loc unde cu fiece clipa imi acopeream cu tarana fiinta! M-am aruncat, lasand navodurile sa cada. Priveam ieri pe cea care imi statea in fata judecandu-ma...Inconstienta parca, capabila insa...imi punea in scena aspectele cele mai intunecate, atingand pragul critic al judecatii si al iubirii de sine. Nu a fost usor, putini sunt cei ce au inteles prin ce trec, ii numar pe degetele de la o mana. Insa Eu stiu si omul din mine stie, dar se agata sa supravietuiasca, aducand la suprafata aspecte care sa-i prelungeasca existenta, incepand sa iubeasca parca si agonia, doar sa fie....doar sa nu moara! S-a zis cu lumea utopica in care a vietuit pana acum. Totul incepe sa se darame, concepte, tipare, valori si reprezentari morale, perspectiva ca oamenii sunt doar lumina, refuzand sa accepte intunericul ca parte a divinitatii sale.

Mintea vuieste, ma ameteste, ma bulverseaza, respir adanc, dar ea vrea sa aiba controlul! Este un manager bun, cauta solutii, chei pentru noi usi, dar se loveste de un zid energetic, ce ii deseneaza o altfel de cale, curgerea - curgerea naturala. Reprezentari, tipare de gandire, totul se deruleaza in computerul creierului cu o viteza uimitoare, in speranta ca poate cataloga "zidul" in ceva cunoscut, ca un doctor in cautarea cauzei bolii unui pacient cu scopul de a-i oferi tratamentul potrivit vindecarii corpului, psihicului.... Dar cum sa vindeci sufletul? - rasare intrebarea! Crezi ca este ceva in neregula cu el?! O, nu....el este perfect asa cum este! Insa acest sarpe alunecos numit "frica", imbraca atatea forme,ca eu sa nu o vad operand sub diferite roluri. Las sa ma patrunda, o astept cu o respiratie mai profunda, cu un cantec, cu o vibratie, totul devine tacere constienta. Se face liniste, undeva exista un firicel ce exprima libertatea de a fi si pacea ca totul este perfect asa cum este. Inedit mi se pare cum ma ridic din patul meu dupa o astfel de stare si ma intruchipez din nou in obisnuinta. Corpul, emotionalul, mintea actioneaza ca si pana acum, nu vor sa raspunda noilor "stimuli", pana si gura exprima aceleasi tipare... Imi spun: "stai linistita, esti in proces....". In adancul fiintei domneste linistea, ca atunci cand aluneci in vortex, iar la capatul sau gasesti "nimicul", un "nimic" pe care il poti transforma in ceea ce iti doresti sa experimentezi.

Acum inteleg, motivul pentru care nu oricine alege procesul destructurarii. Ca sa ajungi la tine pierzi tot, tot ce ai crezut ca iti apartine, tot ce ai crezut ca esti, tot ce aparent iti oferea o anumita siguranta, un anumit post de capetenie a vietii tale. Nimic nu ramane neatins, nici omul, nici inima, nici simturile, nici viata, nici aerul, nici apa, nimic... Sunt pe drum, pe drumul intoarcerii acasa! Mereu mi-am dorit o casa, intrebandu-ma de ce nu o am asa cum o au ceilalti oameni? Casa mea este Sursa, iar eu sunt Universul.

Drum lin sa avem, cu inimile deschise.