Copacul

Copacul...

Sub copac stăteam pe-o bancă Răsturnată în visare. Bolta verde părea blândă, Iar foșnetul încântare.

Tresăream la o chemare Ce din scoarță se-auzea. Îmi șoptea povestea-ntreagă Murmurandu-și dragostea.

-Tu, copil al nemuririi, ce asculți așa mirat? Nu privi la mine aievea ca și cum doar ai visat!

-Eu?L-am întrebat timidă...cu ochi mari și curios, N-am știut că-ți aud glasul....și șoptești așa duios!

Și a-nceput din nou să-și cânte Bucuria și tristețea, Legănând din crengi andante Când iubirea, când blândețea.

Frunzele-i stau mărturie, Ca un cor ele foșneau, Purtându-i esența vie În pământ se întorceau.

Și stia copacul multe Tot prezent de-atatea vieți. Seva sa părea un munte Străbătut de înțelepți.